Metoda ESPERE® este o pedagogie a comunicării creată de către psihosociologul Jacques Salomé acum mai bine de 30 de ani, care oferă instrumente simple, concrete și prietenoase pentru a pune bazele unei comunicări asertive cu cei din jur. La fel ca în comunicarea nonviolentă, metoda ESPERE aplică principiile comunicării asertive, o comunicare profundă, pozitivă, plină de compasiune (de la inimă la inimă), în care dezvăluim mai multe lucruri despre noi și partea noastră de relație („a comunica” înseamnă „a pune în comun”). Concret, iată câteva elemente de bază:

  • Vorbesc la persoana întâi, despre mine, folosind EU – evit să vorbesc în locul celuilalt, la capătul lui de relație, folosind propoziții care încep cu TU.
  • Evit injoncţiunile (TREBUIE, ESTE TIMPUL, AR TREBUI) – personalizez comunicarea şi îmi asum capătul de relație folosind EU cred că/ EU vreau/ EU simt/ EU am nevoie.
  • NU folosesc amenințări: dacă vei face asta, o să te loveşti foarte tare.
  • NU folosesc șantajul: dacă vei face asta, vei primi o bomboană de ciocolată.
  • NU folosesc comparațiile şi devalorizările: fratele tău știe deja mult mai multe decât tine; eşti prea încet.

În Monterra comunicăm ESPERE atât în relaţia educatoare-copii, cât şi în relatia cu părinții, pentru a putea construi relații sănătoase cu cei din jur. Toate cadrele didactice sunt instruite în această metodă, astfel încât la clasă avem o comunicare autentică, la persoana întâi, pornind de la propriile nevoi și cerințe cu fiecare copil în parte.

Cum implementam la clasă principiile ESPERE?

  • Educatoarea vorbeşte la persoana întâi, folosind EU, permiţându-i copilului să-şi asume şi să-şi definească propriul capăt de relaţie.
  • Folosim instrumente vizuale:
    • Bastonul cuvântului – copilul care ţine în mână bastonul cuvântului îşi spune punctul de vedere, ceilalţi îl ascultă (învăţăm să ne ascultăm unii pe ceilalţi).
    • Eşarfa (simbolul relaţiei în comunicarea ESPERE) – un principiu important în ESPERE este acela că fiecare este responsabil doar de capătul său de relaţie. La clasă fiecare copil are capătul său de relaţie. În relaţia copil-educator, pe de altă parte, educatoarea tine în mână un mănunchi de relaţii, rezultat din fiecare eşarfă individualizată pe care o are.
    • Cutia cu dorinţe – copiii au multe dorinţe şi este important să le ascultăm pe toate însă nu toate dorinţele vor fi îndeplinite; nici părinţii, nici educatorii nu sunt responsabili de îndeplinirea dorinţelor copiiilor, ci de împlinirea nevoilor lor (nevoi fizice, emoţionale, de securitate, de a fi recunoscut aşa cum este, de a avea o influenţă asupra mediului). Copiii îşi pot construi propria cutie cu dorinţe, iar pentru cele care rămân mai mult timp acolo în cutie îşi pot face propriul plan de îndeplinire.
    • Cutia cu supărări – atunci când exista o supărare este important să o ascultăm. Copilul îşi poate simboliza supărarea printr-un desen şi să o pună într-o cutie; e frumos la final de zi să conştientizeze în ce măsură a umplut cutia cu supărări şi cutia cu dorinţe, şi să ia propria sa decizie: cum vrei să procedezi cu supărările/dorinţele rămase în cutie?
    • Coşul de gunoi relaţional – este un instrument foarte util. Copilul primeşte pe parcursul zilei şi mesaje-cadou şi mesaje toxice, care îi pot afecta starea de spirit. La final de zi el poate simboliza mesajele toxice primite şi le poate arunca în coşul de gunoi relaţional, pentru a nu le păstra în el.
  • Nu folosim nici pedepse, nici recompense exterioare. În locul pedepselor am stabilit împreună cu copiii o seamă de consecinţe ce decurg firesc din activitatea avută, de exemplu:
    • Regula stabilită pe durata de lucru individual este că fiecare copil returnează la raft materialul la finalul activităţii sale, exact din locul de unde l-a luat – consecinţa nereturnării materialului este că nu îşi poate alege un nou material;
    • Ce se întâmplă când doi copii doresc să lucreze cu acelaşi material? Într-o situație în care de exemplu Alexandru şi-a ales primul materialul iar Bogdan doreşte să lucreze şi el cu acest material, educatoarea îl invită pe Bogdan să-i propună lui Alexandru să lucreze împreună. În cazul în care Alexandru este de acord, copiii lucrează împreună cu acel material, dacă însă Alexandru spune nu, vom respecta decizia lui Alexandru, având în vedere că el este cel care şi-a ales materialul de la raft şi încă nu şi-a îndeplinit această nevoie. Prin urmare Bogdan este invitat să își aştepte rândul sau să lucreze cu un material similar ca scop (dar nu identic, având în vedere că în clasa Montessori nu există două materiale la fel).
  • Care este diferenţa dintre pedepse şi consecinţe/ limite?
    • Pedeapsa se comunica de regulă după ce a avut loc incidentul, este aplicată într-o stare de nervi şi de multe ori disproporţionată faţă de faptă, astfel încât copilul o trăieşte drept nedreaptă şi nemeritată.
    • Consecinţa este stabilită de dinainte şi cunoscută de copil, este legată de faptă şi la modul ideal este constructivă şi reparatorie, dându-i copilului şansa să îşi repare greşeala (de exemplu: văd că ai spart cana, te invit să strângem împreună cioburile).
  • De ce nu folosim recompense (steluțe şi buline) în Montessori?
    • Recompensele exterioare au apărut de la premisa implicită (infirmată atât de Montessori cât şi de studiile psihologilor din ultimii 15 ani) că un copil are nevoie de un stimul suplimentar pentru a învăţa; se consideră că fără acest stimul pur și simplu copilul nu ar avea suficient interes. Studiile arată însă, iar clasele Montessori confirmă, că un copil se naște cu dorința naturală de a învăţa, absoarbe lucruri noi fără efort şi este foarte interesat de tot ceea ce îl ajută în construcția sa ca om. Considerăm că recompensele extrinseci afectează obiectivul pe termen lung şi anume de a avea adultul responsabil şi autonom. De asemenea, nu apelăm la ele pentru a nu interveni în libera alegere a copilului – acesta își alege activitățile dorite și prin urmare le realizează din plăcere, cu bucurie, recompensa fiind satisfacția dobândită, mulțumirea că a reusit să ducă lucrurile la bun sfârșit.
    • În Monterra predarea este individuală sau in grup restrins și nu există note, teste, diplome… competiție: acestea nu sunt necesare ca forme de evaluare în procesul de învăţare. Aceasta deoarece evaluarea este parte integrantă din procesul de învăţare şi are rol formativ pozitiv câtă vreme este îndreptată spre conștientizarea punctelor slabe şi îmbunătăţirea acestora, nu atunci când comunică doar o etichetă sau o clasificare seacă.