Copiii noștri au capacitatea incredibilă de a acționa asupra părinților asemeni hârtiei turnesol, scoțând la iveală copilul din noi și aducând la suprafață cele mai vechi și adânci emoții. Copilul este hârtia de turnesol a părintelui. El apasă în mod repetat cele mai sensibile puncte pe care le avem și ne reactivează răni de mult ascunse.
Opinia generală este că ”ne provoacă”, ne testează autoritatea și abilitatea de a îi controla. Că sunt obraznici… În acest context părintele simte că ceea ce vine înspre el (de la copil) determină reacțiile din interiorul său, îl face să se poarte în acel fel. El percepe situația ca pe un atac în care altcineva și altceva generează un anumit comportament (defensiv, agresiv) din partea sa.
Însă tot ceea ce vedem, percepțiile noastre privitor la lumea înconjurătoare, comportamentul celor din jur, este interpretat prin lentila propriilor trăiri interioare și ele sunt în fapt cele care generează reacțiile noastre. Proiecțiile noastre interioare sunt punctul de plecare. Apariția copiilor reactivează problemele din copilăria noastră pe care chiar noi le aducem în relația pe care o construim cu copiii, iar modul în care le vorbim este modul în care ne adresăm în fapt nouă. Rolul nostru ca părinți este de a răspunde nevoilor copiilor însă atunci când propriile amintiri sunt tulburate și vechile răni activate nu mai acționăm ca adulți, ci ca atunci când eram copii și la rândul nostru aveam o serie de nevoi neîmplinite. Copiii percep mesajele pe care le transmitem inconștient și le preiau în comportamentul lor, fără ca măcar să își dea seama de acest lucru. Chiar dacă faptele și gesturile noastre vin dintr-o intenție bună, alături de ele transmitem și tensiunea și energia negativă asociată propriei răni din copilărie iar aceasta este și ea absorbită (și interiorizată) de copii, devenind mai apoi propria lor proiecție. De aici abilitatea lor de a apăsa fix acele butoane care ne stârnesc dar care, odată vindecate, ne permit să fim părinți mai buni.
Cu toții purtăm cu noi diferite răni din copilărie, fie ele mai mari sau mai mici. Avem acum ocazia de a ne vindeca emoțional înțelegând mesajul din comportamentul copiilor, cei care simt când vorbele noastre vin dintr-un loc al durerii și frustrării proprii și identifică asemeni hârtiei turnesol exact acele puncte sensibile. Este nevoie doar să înțelegem că toată furia nu are legătură cu copilul, ci cu nevoile proprii neauzite la timpul lor, cu propriile răni pe care este nevoie să ni le asumăm, analizăm și acceptăm. Prezența lor ne dă ocazia de a deveni mai buni, de a ajunge să iertăm acea parte din noi pe care o respingem, astfel încât tot ceea ce transmitem de la noi către ei să vină doar din iubire și împăcare cu sine, depășind propriile proiecții. E o alegere, de a nu purta abuzul mai departe ci de a face ceva constructiv cu rănile noastre.
Iar acest lucru este posibil deoarece copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți și nici de părinții pe care ni i-am dorit sau lucrurile ce ne-au lipsit cândva, au doar nevoie de noi împăcați cu propriul trecut și capabili să îi vedem pe ei așa cum sunt, ca persoane întregi și unice încă din momentul nașterii, diferite de copilul care am fost noi cândva. Dincolo de proiecțiile noastre și programele ce există în noi la nivel inconștient. Primul pas este recunoașterea acestor zone sensibile pe care le stârnește copilul și aplecarea asupra lor astfel încât în cele din urmă să ajungem să iubim și această parte din noi, acceptându-ne pe de-a întregul. Avem nevoie să creștem noi ca părinți pentru a putea crește la rândul nostru copii armonioși și inteligenți emotional.
Alina Fekete