Unul dintre cele mai interesante în ceea ce prvește rezultatele a fost realizat de către o echipă formată din cercetători de la Universtitatea din Virginia S.U.A. și Universitatea Queensland Australia, aceștia propunându-și să afle cum ar reacționa copiii în fața unor întâmplări ”imposibile”. Concret, copii între 4 și 7 ani erau aduși pe rând într-o încăpere unde li se prezenta o ”mașină specială care poate schimba obiectele, făcându-le mai mici, mai mari sau poate chiar transforma jucăriile în obiecte reale”. Fiecare transformare amintită era apoi demonstrată: un obiect mare, de exemplu o lanternă, era introdus în aparat, copilul era invitat să apese pe un buton verde, urma o serie de zgomote convingătoare și la final, printr-o manevră pe care copilul nu o putea observa, lanterna cea mare fusese înlocuită de una mică. După nouă astfel de demonstrații, părintele era invitat înăuntru și îi adresa copilului o serie de întrebări stabilite în prealabil cu cercetătorii, încercând să afle ce s-a întâmplat și mai ales ce considera copilul că a văzut – oare credea că este real? o masină magica? un truc?…
Cercetătorii se așteptau ca majoritatea copiilor să realizeze rapid că ceea ce tocmai se întâmplase nu este adevărat. Surpriza mare a fost să afle că 100% din copiii de patru ani, 88% din cei de cinci ani, 71% din cei de șase ani și 33% din cei de șapte ani au crezut că mașina a realizat cu adevărat acele lucruri. Și totuși, realizând un nou studiu în care doar au discutat cu un grup diferit de copii, cerându-le părerea legat de situații imposibile (”crezi că o lanternă se poate micșora?”, ”oare există o mașină care să transforme niște chei de jucărieîn chei reale?”, ”se poate ca un hamster dintr-o fotografie să prindă viață?”) răspunsurile au fost corecte, în două cazuri din trei cei mici răspunzând că astfel de lucruri nu sunt posibile. Reluând experimentul cu mașinăria magică, introducând transformări și cu animale vii de data aceasta și crescând vârsta copiilor participanți de la cinci până la opt ani, cifrele au continuat să fie surprinzătoare: 88% din cei de cinci ani, 58% din cei de șase ani, 65% din cei de șapte ani și 40% din cei de opt ani au crezut.
Este un studiu extrem de important, care indică faptul că granița dintre real și imaginar, posibil și imposibil este extrem de fină la această vârstă, arătând totodată și modul în care funcționează gândirea copiilor. La fel ca și adulții, ei sunt dependenți de informațiile obținute de la cei din jur pentru a descoperi lumea. Atunci când un copil a primit informații de la un adult aparent de încredere, într-o lume aflată oricum în permanentă schimbare, cu evoluții tehnologice rapide, uimitoare și vizibile chiar pentru cei mici (de la căruțe trase de cai la masini cu viteze incredibile și de la telefoanele vechi la micile smartphone-uri pe care le manevrăm acum cu atâta ușurință), nu este totuși de mirare că a considerat acel eveniment veridic.
Întrebarea care apare în urma unui astfel de studiu este cum îi ajutăm pe copii să se încreadă în experiența proprie și să se bazeze pe aceasta sau să realizeze că e nevoie să se documenteze suplimentar, să cerceteze o situație?
Și cum îi ajutăm să discearnă în ce persoane să aibă încredere în privința informațiilor furnizate?
Paul Harris de la Universitatea Harvard și Melissa Koening de la Universitatea din Minesota au realizat o serie de studii legate de acest subiect, al încrederii. În primul experiment copiiilor de trei-patru ani le era arătat un filmuleț cu doi actori (unul îmbrăcat în albastru și altul în roșu) care răspuneau corect, respectiv greșit la câteva întrebări simple (de exemplu, li se prezenta o minge și erau întrebați ce obiect este, unul răspundea minge iar celălalt pantof). La finalul testului copiii erau întrebați care dintre persoane era de încredere, pe informațiile căruia dintre adulți ne puteam baza că sunt corecte… fiind chiar puși în situația de a prezice, pe baza experienței anterioare, care dintre cei doi actori va răspunde greșit la următorul test. Interesant este faptul că deși copiii de ambele vârste au identificat rapid persoana care greșea mereu, cei de trei ani au avut dificultăți în a prezice cine va greși la următoarea întrebare (spre deosebire de cei de patru ani care au răspuns corect).
Și totuși, dacă persoana care greșea ar fi răspuns că ”nu știe”, în loc să greșească? Oare copiii fac diferențe între incorect și ignorant? Experimentul a fost reluat în aceste condiții iar rezultatul lui a indicat faptul că, din nou, depinde de vârsta copilului. Cu alte cuvinte, există un proces de dezvoltare, o evoluție în modul în care copiii învață cum să identifice și să categorizeze oamenii.
S-a observat asfel că cei mici încep încă din primi ani să sesizeze modele comportamentale și înțeleg intuitiv relația cauză-efect, învățând rapid să apeleze la persoanele care se dovedesc binevoitoare și care au mai răspuns pozitiv și în alte dăți, ceea ce este un exemplu clar de gândire critică în acțiune. Este însă o abilitate care se bazează mult pe experiență personală, pe exerciții și pe alte abilități formate anterior (de exemplu cea de a înțelege perspectiva celorlalți). Cu timpul ei ajung chiar să înțeleagă că unele persoane fac greșeli, ceea ce le este însă mult mai dificil de descoperit este faptul că unii oameni induc în eroare deliberat
Cele două studii indică faptul că în perioada preșcolară copiii învață cui să se adreseze pentru diferite informații și în cine pot avea încredere. Ei descoperă treptat cum să facă deosebirea dintre o persoană care greșește sau nu este suficient informată și una care minte intenționat, dar și pe cine se pot baza pentru informații adevărate. Îi putem ajuta să exerseze această abilitate și să identifice informațiile valide și confirmate – gândirea critică este o abilitate esențială pentru cei mici, în viața de zi cu zi deoarece pe baza informațiilor acumulate ei își construiesc propria percepție a lumii.
Alina F.
–––––––––
Sursă: “Mind în the making: the seven essential life skills every child needs” – Ellen Galinsky
