Cum arată o clasă Montessori?
Am fost impresionată de cum am deschis ușa clasei și am pășit într-o atmosferă de liniște profundă, deși în cele două încăperi erau 13 copii și 2 adulți. Mi-am ținut un pic respirația până am ajuns la scaunul de observare de teamă să nu se-audă 🙂 și să nu tulbur armonia și concentrarea tuturor.
Era 9:15, fiecare copil prezent în clasă era implicat într-o activitate, așezat la măsuța lui și în propriile gânduri. M-am uitat la chipurile celor care stăteau orientați înspre mine și am surprins acea concentrare învăluită într-o stare de bine, fără apăsare. Ochi senini, luminați de interesul pentru ceea ce făceau împreună cu mâinile, mișcări lente, studiate și repetitive.
În sala unde mă aflam, cel mai mare succes îl aveau materialele de pregătire a hranei din aria de viață practică: felierea mărului, decojirea castravetelui și a morcovului. Pesemne că, fiind așa dimineață, o prelungire naturală și spontană a micului dejun părea ceva firesc, mai ales într-o clasă Montessori. O fetiță a deschis singură frigiderul pentru a-și lua un morcov, l-a închis ușor, apoi s-a îndreptat hotărâtă spre tăvița dedicată decojirii lui. S-a așezat la masă și s-a apucat de treabă. Un băiețel se topea de-a dreptul după mărul pe care tocmai îl alesese ca material de lucru. În drumul său spre bucătărie, având ca scop o spălare și curățare pe cinste înainte de feliere, îl aud cum îi șoptește: „ha-ha, bun și copt” 🙂 Apoi țopăie cu ochii plini de încântare înapoi la masă.
Cum arată dezvoltarea socială și interacțiunile într-o clasă Montessori?
Au început să apară primele conversații în clasă, precum niște adieri blânde ale politeții, grației și curtoaziei.
„A., vrei să lucrezi? Vrei să stai cu mine la masă?” întreabă un băiețel.
„Te rog, îmi dai voie?” își întreabă o fetiță colega, vrând să ajungă la chiuvetă să spele cuțitul. „Da!” a răspuns cealaltă fetiță și s-a dat firesc într-o parte pentru a-i face loc.
„Te servesc eu cu morcov. Servește-mă!, așa se zice.”
Am rămas un pic blocată cu pixul în mână și cu zâmbetul pe buze, încercând imediat să îmi imaginez multitudinea de expuneri de care au avut parte copiii din partea adulților de la clasă de-a lungul timpului, modelând acest limbaj plin de respect și considerație, care să reprezinte un reper pe care ei să-l absoarbă și la care să se raporteze.
Copiii ne privesc, ne analizează, ne observă în permanență și preiau gesturi, cuvinte, expresii, tonalitatea vocii, mișcări ale noastre. O fac mai ales atunci când ne confruntăm cu situații dificile, provocatoare, când năvălesc emoțiile peste noi, de aceea este important să fim conștienți de reacțiile noastre și de impactul lor.
Cum sunt gestionate emoțiile negative și frustrarea într-o clasă Montessori?
Am putut observa și momente în care unii copii au fost expuși la diverse situații de frustrare și am apreciat atitudinea echipei de la clasă care nu a încercat să distragă atenția, să invalideze emoțiile sau să repare, să anuleze cauzele care au generat sentimentul de frustrare și nemulțumire. Ce a făcut, în schimb, adultul? A oferit spațiu și încredere copilului să simtă emoția, să verbalizeze ce l-a deranjat și/sau să facă o cerere către colegul său: „Nu, stop, am nevoie de spațiu”. Este o abilitate extraordinară, aceea de a pune limite și a-ți proteja spațiul personal într-o manieră calmă, cu respect.
În orice clasă Montessori și nu numai, cred că există cel puțin un copil polițist care este atent și se preocupă de bunul mers al lucrurilor și de respectarea regulilor de către ceilalți copii, un fel de justițiar al clasei.
N-au trecut nici 10 minute de la venirea mea și, iată că s-a arătat justițiarul: „cu acest material lucrează doar adulții” îi spune un băiețel colegului său care explora cu interes obiectele miniaturale dintr-un coșuleț. Văzând că, în afară de o privire scurtă și confuză, nu se întâmplă nimic, și-a îndreptat atenția imediat către adultul din proximitate, pentru sprijin, după bunul obicei: „Mihaelaaaa, eu i-am spus că doar adulții lucrează cu acel material și nu mă lasă să i-l iau”. Mihaela îl ascultă cu interes până la capăt și îl asigură că va prelua ea mai departe. Băiețelul pare mulțumit de răspuns, apoi observă că cineva nu și-a strâns materialul și simte nevoia de a corecta și această „nedreptate”, așa că se adresează direct, cu respect colegului său și îl roagă să pună materialul la loc.
Ultima intervenție la care am asistat un pic amuzată a fost mai degrabă o confirmare și o validare din partea lui, ca autoritate supremă în ceea ce privește protejarea și respectarea regulilor clasei, atunci când a observat că doi copii lucrau la construirea arcului roman, probabil în alt mod față de prezentarea originală, oficială oferită de Ionuț. A trecut pe lângă ei, i-a observat, așa, în trecere și a dat aprobator din cap: „Avem voie să facem așa, să experimentăm”. Apoi și-a văzut mai departe de drum, concluzionând, pesemne, că misiunea lui se încheiase cu succes în ziua aceea.
Comunicarea silențioasă: tehnica mâinii pe umăr
Un ultim lucru cu însemnătate pe care doresc să vi-l împărtășesc este modul politicos și plin de bun simț prin care copiii anunță adulții de la clasă că au nevoie de sprijinul sau de atenția lor.
Cum ar fi să strige 20 de copii „Ionuuuuț, așa se face? Mihaielaaaa, (așa am observat că-i spun unii copii 🙂 vreau să m-ajuți!” Ar fi deranjant și confuzant pentru întreaga comunitate.
Modalitatea prezentată copiilor în clasele Montessori, încă de la creșă, este de a pune ușor mâna pe umărul adultului atunci când au nevoie de ajutor și adultul este implicat într-o prezentare sau discuție și nu este disponibil în acel moment. Copilul face acest gest tăcut, iar adultul îi arată imediat că înțelege nevoia lui prin simpla atingere a mâinii copilului, fără a se întrerupe din munca lui. Copilul își așteaptă răbdător rândul ca adultul să termine ce are de făcut.
Un astfel de gest a fost făcut de două ori de către un băiețel din ultimul an. A venit la Ionuț care se afla în acel moment într-o prezentare, i-a pus în liniște mâna pe umăr, nu a spus nimic. Ionuț i-a atins mâna și s-a uitat la el, a fost semnalul că a înțeles nevoia lui, urmând să-l asculte de îndată ce se eliberează. A durat câteva minute în care Ionuț a făcut restul prezentării cu o mână pe umăr, iar la final, când și-a întors privirea către băiețel, acesta i-a spus calm și liniștit: „Imi prezinți în cealaltă cameră? Să facem niște litere!”
M-am bucurat tare mult că am avut ocazia să-mi petrec o oră a dimineții în felul acesta, să văd atâtea lucruri frumoase, prețioase, rare. Gesturi spontane de bunătate, colaborare între copii, independență în alegeri – de a decide cum vrei să-ți arate dimineața la grădiniță, ce vrei să faci, cu cine să îți petreci timpul.
Ionuț mi-a spus că astăzi a fost o zi bună și că sunt și zile cu mai multă forfotă, nemulțumiri și proteste. Sunt convinsă de acest lucru, nu toate zilele arată la fel, însă în fiecare zi avem ocazia să intrăm la clasă cu gândul „azi e o zi bună pentru a avea… o zi bună :)” și să oferim copiilor zi de zi un mediu cald, calm, organizat, previzibil, în care tratăm fiecare copil cu respect, blândețe și îi oferim acest spațiu pentru o dezvoltare sănătoasă și o creștere armonioasă.
Monica Ciobotaru, Educator Montessori 0-3 ani, diplomă AMI
