Asta înseamnă că părerea adultului chiar este luată în calcul în mod serios şi experimentată, concret, în ceea ce fac şi gândesc despre lucruri. Nu mai este doar preluată ca atare, ci analizată critic – dar cu mult mai mult „respect” decât o vor face în anii care vor urma, ani ai delimitării de adulți și de viziunea acestora despre lume. Şi aceasta opinie adultă va fi testată, în continuare, în timp ce copiii vor colecta alte şi alte opinii despre un lucru anume, sau vor „fabrica” noi opinii…
Este un punct, o perioadă scurtă și prețioasă în timp, în care educatorii pot lăsa o amprentă puternică în educaţia copiilor.
Este grozav să ai şansa de a le oferi un mod de a privi lucrurile, de a face lucrurile, care poate fi folosit/folositor. Este un moment bun, grozav, acum, când copiii chiar vor să ştie „de ce”, şi „de ce nu”, să-i invitam, un pic, în „mintea noastră”. Pentru că, aşa cum un copil din primul plan de dezvoltare are sarcina de a învăţa ordinea şi o face privind cum adulţii din jur pun lucrurile în locuri anume, copilul din planul doi de dezvoltare are ca sarcina de a face ordine în propria minte, în concepte şi ”moduri” de a face lucrurile mai bine.
Este momentul ideal să-i prezentăm copilului nu doar ce credem noi, ci şi de ce credem un anume lucru. Este minunat daca îi putem spune şi ce cred alţi oameni şi de ce credem noi că aceștia au altă părere decât noi. Care sunt argumentele lor şi de ce nu ne conving. Cu respect pentru opinia altcuiva! Cu respect pentru opiniile, poate stangace încă, ale copiilor noștri.
Să spunem copilului doar adevărul, dar nu tot adevărul, nu în toate detaliile lui, detalii pe care le va descoperi el, cu mare plăcere. Este ceea ce ne recomandă Maria Montessori.
Este, cred, un moment unic şi scurt, în care suntem ascultaţi cu toată atenţia din lume, o altfel de atenţie decât cea de până acum, o atenţie serioasă a unei fiinţe care este cu adevărat interesată şi merită respectul de a primi atâtea explicaţii câte are nevoie. Nu mai multe, nu mai puţine. Un moment în care e grozav să îi spunem de ce anume facem un anume lucru, dar este la fel de important să fim receptivi şi să ne asigurăm că nu îi spunem mai mult decât îşi doreşte. Aşa cum spunea Alfie Kohn, părinţii şi profesorii trebuie să aibă urme de dinţi pe limbă.
Un moment ce vine cu nesfârşită responsabilitate. Responsabilitatea de a-i oferi tot timpul de care are nevoie şi toate răspunsurile pe care ni le cere şi le avem. Sau de a primi un onest “nu ştiu răspunsul, hai să-l căutăm împreună”.
Un moment în care copilul poate învăţa cu forţa a două planuri de dezvoltare cum să crească frumos împreună cu alţii, într-o comunitate.
Un moment în care-l putem învăţa cum să ceară, cum să primească, cum să se poarte cu răbdare şi încrederea că el este important, că va primi răspunsul pe care îl aşteaptă, ca nu este nevoie să se lupte pentru atenţie. Toate acestea sunt lucruri care construiesc în el siguranţa că este valoros, dar şi respectul faţă de dreptul celuilalt de a primi ce are nevoie, fără teama că va pierde el, ceva, pentru asta. Toate acestea construiesc un fel de nobleţe a celui care se ştie ascultat, care ştie cum este să fii ascultat și, în consecință, recunoaște dreptul celuilalt de a primi ascultare la rândul lui.
Momentul în care ceea ce spuneţi copilului nu mai are valoare absolută de adevăr a venit deja (dacă acesta a existat). Şi nu este un moment uşor. Dar, aşa cum spune Jesper Juul în cartea “Your competent child” fiecare „nu” pe care copilul ţi-l spune ţie poate fi un „da” pe care şi-l spune sieşi. Cu mențiunea că ce am spus mai sus nu este o invitaţie la a lăsa copilul fără limite. Este, mai curând, o invitaţie la a vedea ce anume este, de fapt, „nu”-ul lui, pentru că, ştiu, nu există niciun părinte printre noi care ar dori să-i ia copilului său şansa de a învăţa să-şi exprime părerile și dorinţele, să stabilească limite altora în raport cu el. Dar toţi ne dorim, nu-i aşa, să o facă cu consideraţie faţă de drepturile şi libertatea celorlalţi.
Adriana Bogdan, Profesor Montessori 6-12 ani, diplomă AMI
