Am mers într-o mare aventură. Și ne-am bucurat din plin de ea. O aventură pe care abia așteptăm să o repetăm.
Unii dintre copii au călătorit, pentru prima oară în viața lor, cu metroul. Și nu doar metroul a avut să le ofere o experiență unică, dar și ei au oferit călătorilor o imagine pe care este greu să o uiți :D. Ne-am împărțit în patru echipe, fiecare echipă fiind în supravegherea unui alt adult. Ne-am răspândit în așa fel încât fiecare grup a intrat pe o altă ușă de metrou. Cum copiii aveau cărțile în sacoșele lor mici, pe genunchi, nimic nu pare să le fi părut mai firesc decât să le scoată și să înceapă să citească. Era o imagine incredibilă. Câte 4-5 copii drăgălași, micuți, cu cărți (unele groase) pe genunchi, adânciți în lectură. Oamenii din metrou se uitau la ei cu mare drag. Cred că, într-un fel, a fost un mod bun de a încheia o săptămâna a carității (era Săptămâna Carității la Monterra). Am făcut multor oameni, în mod involuntar, o zi mai frumoasă.
Am mers mult cu metroul. Dar a fost fain. Apoi am avut ceva de mers pe jos. Am înțeles, odată în plus, cât de bună a fost ideea de a lua apa pentru toți copiii la mine când, în plină stradă și în plin ”miriapod”, un copil însetat și-a desfăcut sticla și s-a apucat să bea apă. Îi era sete. Acum mă amuză situația, dar atunci mărturisesc că m-a înțepenit. Dar, fără aventuri…nu putea fi o zi suficient de frumoasă. (”Miriapod” este un semnal pe care îl transmitem, din gură în gură, când trebuie să trecem strada – este un semnal care ne invită să mergem în grup constant, păstrând între noi doar ”pernele de siguranță”. Nu știți ce sunt acele perne, întrebați copiii. Dacă nu știu să vă spună, alertați-ne.)
Ne-am luat bilete și am intrat. Am căutat un loc în care să putem bea apă. Planul era să ne așezăm undeva pe iarbă, în mijlocul naturii, și să le spun copiilor povestea plantei. Părea ceva foarte potrivit.
Cu toate astea, copiii ar fi avut mai curând nevoie să alerge un pic, după ce am ajuns. Să exploreze poate. Am aflat curând că nu putem călca iarba. Deși părea crescută sălbatic. După ce am negociat un pic, paznicul care ne-a atenționat ”că nu e voie” ne-a lăsat să ne spunem povestea. Stăteam toți în cerc, liniștiți (mai mult sau mai puțin), dar de la paznic sigur se vedea ca cerc liniștit, în iarbă. Mi-am început povestea, invitând copiii să observe, în timp ce povestesc, plantele din jur. Dar nu am reușit să termin povestea. Copiii erau chemați de gândăcei, de plăntuțe…în scurt timp mi-am dat seama că eram ascultată mai mult de adulții însoțitori, care, cu bunăvoință, mi-au dat un feed-back fain :D. M-am oprit pe la jumătatea poveștii, spunând copiilor că este evident că nu sunt în starea necesară pentru a asculta și i-am lăsat să zburde. Unii din ei au început să se alerge, alții și-au luat cărticelele și au început să citească. F., mama lui și alți doritori s-au dus să citească informațiile de pe niște panouri și să admire rațele. Eu mi-am jucat cu mingea cu S. Am servit gustarea în natură, trăind până în ultima clipă cu speranța că vom putea da, 10 minute, un tur de parc. Dar nu a mai fost când.
Era așa frumos, așa o vreme și un loc de stat la nesfârșit….este clar că data viitoare va trebui să ne asigurăm că avem tot timpul din lume, ne vom lua gustări la noi și nu ne vom mai întoarce la masa de prânz. Și, desigur, le voi spune povestea plantei, din nou, într-un mediu cu mai puține plante, în clasa noastră. Ca să și le poată imagina, pe rând, pe cele din poveste. Și pentru a le putea identifica, apoi, în toate locurile în care le va mai întâlni.
La întoarcere, copiii au fost mult mai agitați decât la venire. Sunt foarte curioasă să văd cum va arăta întoarcerea noastră viitoare, după ce ne vom umple de tot ce are Grădina Botanică de oferit.
Oricum, a fost o călătorie minunată și mulțumesc tuturor însoțitorilor pentru grija pe care au avut-o pentru copii.
Adriana Bogdan, Profesor Montessori 6-12 ani, diplomă AMI
