Din ce am observat eu, prima reactie a altor parinti la afirmatia “eu nu imi pedepsesc copilul” este una de perplexitate. Cum adica, nu il pedepsesti? Pai atunci, cum il educi? Prin educatie intelegand cum ii arati cine e seful, cum iti impui autoritatea, cum ii arati Calea? Se simt atacati in esenta lor de parinti, exprimata prin dreptul divin si inalienabil de a aplica pedepse. Este de neconceput aproape ca un copil sa nu fie pedepsit.
Mai rau si mai trist, venind la noi probabil gratie minunatului curent behaviorist, exista chiar voci in domeniul psihologiei sustinand aceasta modalitate de dresare, ca educare nu pot sa-I zic, de a administra copilului pedepse si recompense dupa un program, din nou, bine stabilit, menit sa ii indrepte comportamentul de fiara salbatica mostenit genetic probabil si sa faca din el o fiinta umana.
Din nefericire, aceasta pare a fi mentalitatea prevalenta cu privire la cresterea copilului, vreme de multe secole, activa si in prezent, nu numai la noi ci din pacate si aiurea in tarile asa zis civilizate. Ascunsa sub o denumire si forma mai evoluata, gen bulinute rosii si negre, time-out sau mustrare, pedeapsa este nelipsita din meniul oricarui educator bine in-format. Sa reamintim argumentul forte in favoarea pedepselor: pai nu vezi ca functioneaza? urmat de clasicul “ asa am crescut si eu si uite ce mare si frumos sunt acum”. Functioneaza pedepsele? Functioneaza la fel ca si tortura, pentru ca se bazeaza pe acelasi mecanism: frica. E asta un motiv sa aplicam tortura in educatia copiilor? Sunt un pic extremista, stiu, insa parerea mea ferma este ca pedepsele distrug, cu mult inainte ca scoala sa inceapa un proces inca si mai metodic, unul din cele mai frumoase mecanisme ale omului: motivatia intrinseca. Alaturi de motivatia intrinseca, mai are sansa sa dispara si mecanismul de creare a unui sistem de valori autentice pe care copilul sa il respecte natural, de-a lungul intregii sale vieti.
Ca sa ies din sfera explicatiilor ezoterice, voi da un exemplu: sa zicem ca doriti sa va invatati copilul ca este politicos sa salute oamenii pe care ii intalneste in cale de-a lungul unei zile. Desi pare o chestie simpla, este destul de greu pentru un copil de 3, 4 chiar si 5 ani sa faca acest lucru in mod constant si constient. Prima etapa ar fi sa ii explicati despre acest lucru, ce inseamna sa fii politicos si care sunt regulile care se aplica in acest caz. Probabil ca e nevoie de mai multe saptamani de explicatii pentru ca copilul sa inteleaga ce doriti de la el. Apoi, copilul invata din ce vede. Acum, ca i-ati si atras atentia asupra acestui lucru, va va urmari sa vada cum va comporati dvs. cand va intalniti cu alte persoane. Mai departe va dori sa exerseze la randul lui acest lucru. Probabil ca s-ar simti foarte confortabil sa inceapa cu cineva cunoscut- poate chiar cu parintele sau. Apoi poate isi va salute unii din prieteni. Totul merge bine si sunt sperante rezonabile ca in scurt timp copilul va salute asa cum o cer regulile. Si dintr-odata procesul se opreste. Copilul refuza sa salute pe oricine, inclusiv pe dvs. Acum ca stapaneste procesul nu mai are chef sa il puna in practica. Sau trece brusc printr-o perioada de timiditate exagerata si astfel de formalitati sociale ies din sfera lui de interes. Asta inseamna ca totul a fost in zadar? Dimpotriva, informatia a fost stocata, invatarea a avut loc si ea se va arata ulterior cand copilul va fi pregatit mai bine pentru astfel de interactiuni sociale. Pana atunci, va continua sa asimileze si sa consolideze informatii despre interactiunile sociale. Pe masura ce va inainta in varsta informatia va fi integrata la un nivel superior si rezultatele aplicarii sale in practica vor fi din ce in ce mai impresionante. Copilul va lua poate decizia ca anumite persoane antipatice nu merita sa fie salutate. Sau ca mai intai trebuie sa cunoasca uo persoana inainte ca un salut sa intre in scena. Oricum ar fi, e sigur ca rezultatul acestui proces va fi un copil adaptat, cunoscator al regulilor de convietuire sociala. As zice chiar ca aceste reguli au fost suficient explorate pentru a fi internalizate si apoi aplicate cu gratie, siguranta si seninatate intreaga viata. E adevarat, procesul presupune si o semnificativa cantitate de rabdare din partea parintelui ca si ceva mai mult timp de “crestere”.
Am putea sa ne imaginam impreuna ce inseamna sa se intervina in acest proces cu pedepse. Nu l-ai salutat pe dl. Popescu, mergi in camera ta si stai singur 5 minute. Credeti ca asta va stimula copilul sa afle mai multe despre ce inseamna salutul? Sau sa ia singur decizia daca vrea sau nu sa salute pe cineva? As zice ca pedepsele repetate isi vor atinge scopul: copilul va saluta intr-un final, dar o va face intr-un mod mecanic, poate chiar va dezvolta anxietati in legatura cu momentul in care va trebui sa salute pe cineva: oare azi v veni cineva pe care trebuie sa-l salut? Daca va veni, ma voi descurca sa il salut? LA ce foloseste salutul asta enervant ? N-am niciun chef sa salut pe nimeni.
Din aceasta perspectiva, pedepsele reprezinta o scurtcircuitate a activitatii naturale de invatare a copilului. Mai mult, il lipseste de posibilitatea de a investiga ce inseamna cerinta respectiva si de a decide singur cursul actiunii. Ii rapeste sansa de a-si construi o motivatie intrinseca pentru actiunea respective si de a face o achizitie ce va ramane cu el pentru toata viata, contribuind la construirea unui sistem de valori intern.
Ca sa nu mai vorbim de faptul ca pedepsele sunt umilitoare si ii arata copilului cine e in pozitia de forta.
