Luni două fetițe au venit la mine, foarte necăjite, și mi-au povestit cum, la sport, într-un exercițiu care ”nici măcar nu era o competiție” au fost tratate prost, li s-a spus să se ”miște” cu un ton foarte urât. Au povestit cu lux de amănunte ce s-a întâmplat și cum s-au simțit, dar ceea ce mi-a rămas cel mai puternic în minte au fost cuvintele ”parcă eram un nimic”, cuvinte cu care una dintre fetițe a descris felul în care a fost tratată.
A doua zi, la întâlnirea comunității, am cerut ca voluntar un copil, anunțându-l că va fi ceva ce se poate simți destul de negativ. S-a oferit voluntar un copil despre care știam că nu se va lăsa impresionat cu una cu două, așa că mi-am ”pus în scenă”, fără griji, propriul rol. M-am așezat în spatele copilului și am început să-mi pun în cuvinte nerăbdarea de a alerga, enervarea pe care o ”simțeam” văzând cum copilul din fața mea nu se ”mișca odată din loc”. Și am sfârșit prin a-i adresa direct cuvintele cheie: ”Mișcă-te!”.
Am întrebat copiii cum cred că s-a simțit copilul din fața mea. Majoritatea au spus că, probabil, s-a simțit tratat ca un animal (exemplele de animale au variat). Singur copilul ”voluntar” a spus că el a simțit pe cel din spatele lui ca fiind ca un animal, ca un taur care-l împungea.
I-am întrebat dacă avem pe cineva în clasă pe care putem trata așa. Am început cu voluntarul, care se afla chiar lângă mine. Toate privirile s-au îndreptat către fețișoara surprinsă a copilului și toți copiii au spus, în cor, că nu. Am întrebat același lucru în legătură cu următorul copil, apoi cu următorul, apoi cu următorul. Fiecare copil se lăsa privit de colegi cu o seninătate incredibilă. Și copiii decideau că nici ”el” nu poate fi tratat așa. Nimeni din clasă nu a părut demn de un asemenea tratament. Am senzația foarte puternică că toți copiii, fără excepție, au participat la acest cor repetat de ”nu”-uri categorice și surprinse (că s-ar putea cineva gândi la așa ceva). S-ar putea să greșesc, dar asta este impresia cu care am rămas. Am rugat apoi voluntarul, încă aflat în dreapta mea, să meargă în fața următorului copil și să verifice dacă acesta simte să-i spună: ”ești valoroasă și te respect”. Și următorul copil a simțit să-i spună, la fel și următorul, până ce întreaga clasă a simțit și a spus. Apoi următorul copil a verificat cu colegii lui, apoi noi, adulții. Și fiecare membru al comunității a dat fiecărui coleg/profesor acest mesaj din suflet. I-am întrebat apoi cum s-au simțit. Unii au spus că se simt ”emoționați”, alții au spus doar ”bine”, dar majoritatea au spus că se simt ”în siguranță”. Și a mai fost un copil care ne-a spus, cu entuziasm și bucurie, că își dorește ca acesta să fie locul cel mai frumos din viața lui. Câțiva colegi s-au uitat cu ușoară îngrijorare la acesta, iar doi dintre ei au pus în cuvinte îngrijorarea lor de copii proaspăt ieșiți din planul întâi de dezvoltare: ”dar acasă?”. Copilul entuziast a căutat o cale să includă și casa, și a concluzionat, în final că: ”împreună cu acasă”.
Adriana Bogdan, Profesor Montessori 6-12 ani, diplomă AMI
