Potențialul acesta se află în fiecare copil și totul se petrece de la interior către exterior: pasiunea, dorința de a învăța sunt înnăscute. Bebelușii sunt cel mai bun exemplu – sunt curioși și dornici să descopere tot despre ceea ce îi înconjoară, mânați de o dorință atât de intensă încât eșecurile repetate nu îi opresc, nu îi fac să cedeze. Un copil aflat la primii pași nu se va da bătut în fața numărului incredibil de situații în care nu reușește să se ridice, se împiedică, își pierde echilibrul, cade… curiozitatea și dorința de a învăța sunt mai puternice decât orice altceva. Apoi va urca neobosit toate treptele întâlnite în cale, exersând noua abilitate cu o îndârjire fascinantă. La fel va face pentru fiecare achiziție, fiecare nouă etapă în dezvoltarea sa.
Complet neașteptat însă, din toată această efervescență a primilor ani, din dorința aceasta de nestăvilit de a descoperi lumea, ajungem ca la școală copiii să se plictisească. Își pierd interesul. Se întreabă adesea ce învață și de ce învață. Sunt testați, primesc note și etichete legate de cunoștințele lor în domenii care nu îi pasionează și cărora nu le înțeleg utilitatea. Sunt furioși, frustrați și au un sentiment acut de neputință.
Pasiunea nu mai este alimentată. Opiniile și interesele lor nu mai sunt valorizate, scânteia se stinge. Școala tradițională ia un subiect, o ”pasiune„ și o desparte în elementele de bază ce o formează, în ideea de a oferi fiecăruia instrumentele necesare pentru ca, ulterior, folosindu-se de cunoștințele dobândite în instituțiile de învățământ, să poată face ”orice” își doresc. Noțiunile predate în școală (matematică, geografie, fizică etc.) se află la baza oricărei pasiuni posibile, fie că vorbim de arhitectură sau de astronomie, de exemplu. Descompunând însă o pasiune în elementele ei de bază dispare însă chiar sursa pasiunii iar învățarea devine mecanică. Sau rămâne atributul celor norocoși să fie atrași fix de unele dintre materiile predate în școală, dar câți copii sunt pierduți astfel, câte scântei se sting?
A urma interesul copilului nu este calea convențională de a lucra în școli și cu siguranță nu este cea mai ușoară (presupune multe schimbări în metoda de predare) însă atunci când copilului i se dau ocazia, spațiul și timpul necesar pentru a își urmări pasiunea, el va înflori. În dezvoltarea copilului sunt perioade de interes maxim pentru un anumit subiect (perioadele senzitive) care îi domină acțiunile și interesul iar educația construită pe aceste preocupări și dorința de a învăța reprezintă formula câștigătoare. A îi arăta copilului că cea ce îl interesează este tratat cu cea mai mare seriozitate și a îi încuraja pasiunea este cel mai puternic catalizator din lume. Rolul adultului, al cadrului didactic, ar trebui să fie de a proteja și susține această dorință de a învăța, curiozitatea înnăscută, scânteia interioară a fiecărui copil. De a recunoaște și susține punctele forte ale copilului..
Când curiozitatea este alimentată, un răspuns devine nu finalul întrebărilor, ci punctul de pornire pentru următoarele întrebări. Și scânteia interioară va lumina mai puternic și mai departe decât ne putem imagina.
Alina F.
