Trăim timpuri ale reformelor în în învățământ (la nivel global) și în jurul nostru apar tot mai multe abordări diferite ale educației, poate cele mai cunoscute fiind schimbările din Finlanda. Sistemul tradițional de învățământ pare să nu mai corespundă cerințelor societății în care trăim și se caută soluții care să răspundă problemelor actuale ale lumii. Nevoia de schimbare parcă nu a fost niciodată mai mare și nu este vina unui sistem anume, ci o consecință a faptului că lumea s-a schimbat și sistemul nostru educațional nu mai răspunde adecvat unui societăți din ce în ce mai complexe, aflată în continuă schimbare.
Marea diferență provine de la modificarea imaginii adultului de mâine. Suntem într-o epocă în care se lucrează mai degrabă în domenii legate de comunicare decât în fabrici și acesta este viitorul pentru care pregătim elevii de azi, pentru industria şi societatea modernă. Accentul trece de la ”consumerism” și un individ dependent de servicii, produse și o figură autoritară care să îi dicteze ce are de făcut, la un individ responsabil, încrezător în forțele proprii, bine integrat în comunitatea din care face parte.
Omul privit ca o mașinărie-parte a unui sistem și copilul care trebuie modelat și în care se toarnă cunoștințe ca într-un vas gol sunt paradigme ale unor vremuri trecute, fapt demonstrat de altfel și de cercetările științifice realizate în ultimele decenii. Studiile confirmă ca fiind adecvată realității noua abordare conform căreia copiii au o dorință firească de a învăța, de absorbi informații despre mediul în care trăiesc, o înclinație naturală de a absorbi, analiza, organiza, categorisi și a găsi modelele logice, formându-și astfel propria cunoaștere.
Sistemul în care o ”autoritate” stabilește care sunt cunoștințele de transmis iar cadrele didactice au ca rol livrarea acestor informații către copii (care sunt evaluați pe baza cantității de informații acumulate), conform unei organizări bine definite (informațiile sunt prezentate la anumite vârste, într-o formă fixă, conform unei programe rigide, într-un cadru extrem de bine definit) nu corespunde noilor descoperiri din domeniul neurologiei și al psihologiei. Toate aceste studii ne ajută să înțelegem modul în care îi putem ajuta pe elevi să învețe mai bine, să descoperim metode mai bune de a preda, adecvate modului de funcționare a creierului uman iar ele indică faptul că abordarea tradițională nu este cea mai potrivită pentru modul în care învățăm.
În prezent știm că un rol important îl are stârnirea curiozității și căutarea soluției (spre deosebire de memorizarea mecanică a concluziei), că sunt mai degrabă absorbite cunoștințele provenite din interacțiuni firești cu lumea reală, că nu învățăm cu toții în același ritm, că atunci când creierul este cu adevărat implicat elevii interiorizează informațiile în locul unei memorizări de suprafață, că emoțiile influențează învățarea, că fiecare creier este unic organizat și are moduri diferite de acumulare a informației, că există numeroase tipuri de ”inteligență” nu doar cea măsurată de testele IQ, că învățăm mai bine când suntem activi și mișcarea favorizează învățarea…
Școala, așa cum este ea acum, furnizează informația finală, concluziile trase deja, iar focusul cade pe materie în sine și pe transmiterea de informații fără a îi prezenta elevului procesul prin care se ajunge la acestea (abordare similară gândirii științifice). Este nevoie să îi învățăm pe copii și procesul prin care se ajunge la anumite concluzii științifice: relația cauză-efect analizată în detaliu (pentru ei extinderea ideii prin crearea unui lanț de cauzalități este dificil de urmărit). A îi ajuta să interpreteze situațiile separându-le în cauze și efect duce la promovarea gândirii critice și devine diferența dintre ”a îi da cuiva peștele gata pescuit sau a îi pune în mână undița și a îl învăța să pescuiască”.
Din aceste motive se caută o abordare pornind de la motivația fiecăruia de a învăța, materii integrate și informații prezentate într-un context adaptat nevoilor și intereselor copilului. Nevoile societății nu mai sunt aceleași și se dorește trecerea de la recompensarea copiilor pentru că sunt ascultători și execută ceea ce li se spune către cultivarea curiozității, gândirii analitice, încrederii în sine și abilităților de comunicare. În prezent copilul este privit tot mai mult ca un partener la propria educație și constructor al propriului viitor, accentul căzând pe dezvoltarea individuală. Rolul cadrului didactic devine acela de a facilita învățarea individuală, naturală, spontană, în ritmul propriu, de a ajuta elevul să își descopere propriul potențial, propriile abilități, să descopere ceea ce își dorește să fie în viață… și nu doar în plan profesional.
De aici nevoia reconfigurării sistemului, a recunoașterii faptului că învățarea nu se rezumă doar la incinta școlii și nici la durata acesteia – copiii absorb informații în premanență, din tot ceea ce văd în jurul lor iar învățarea se produce în fapt pe toată durata vieții. Responsabilitatea educației este transferată astfel întregii comunități, în care copiii este nevoie să fie integrați, priviți ca membri valoroși care își pot aduce propria contribuție.
Alina Fekete
