Termenul de ghid, folosit pentru Profesorul Montessori, are menirea de a reda atitudinea specifică unui profesor dintr-o scoală Montessori.
Acesta, mai curând decât să se așeze în fața copiilor și a le oferi informații, are mai curând rolul unui intermediar între copil și resursele sale, pe care încă nu știe cum să le folosească, între curiozitatea copilului și sursele de satisfacere a ei, între dorința copilului de a se asocia cu alții și competențele necesare pentru a o putea face constructiv. Ghidul se lasă el însuși condus, în demersurile sale, de tendințele naturale ale copilului, pe care învață să le recunoască și stimuleze de îndată ce se manifestă. El încearcă să îl stimuleze pe copil dându-i cât mai multe chei ale cunoașterii, chei cu care speră că acesta va deschide cât mai multe uși cu putință. Pe una dintre aceste ”uși”, copilul își va găsi, mai devreme sau mai târziu, sursa unui interes stabil și ȋși va afla, probabil, vocația vieții sale.
Ghidul este un ajutor ȋn procesul de auto-construire a copilului
.
Această ghidare pe care profesorul Montessori o oferă promovează ceea ce Erich Fromm numește modul de relaţionare la lume centrat pe ‘a fi’ nu ‘a avea’: “În loc de a fi receptori pasivi de cuvinte şi idei, ei ascultă, aud şi, ceea ce este cel mai important, primesc şi răspund ȋntr-un mod activ, productiv. Lucrurile pe care le ascultă le stimulează propriile procese de gandire” (p. 25, trad. aut.). Astfel, ȋntr-o clasă Montessori copilul are şansa să ȋşi găsească şi să ȋşi formeze propriul sistem individual de gândire şi relaţionare, ȋn funcţie de nevoile proprii. El devine astfel o persoană cu adevarat liberă, capabilă să gândească critic şi ȋntr-o căutare permanentă şi activă a cunoaşterii şi adevărului, trăsături cat se poate de necesare adaptării la cerinţele societăţii contemporane. Aşa cum remarcă Erich Fromm ȋn To Have Or To Be?, “cunoaşterea nu ȋnseamnă a fi ȋn posesia adevărului; ȋnseamnă a penetra suprafaţa şi a depune efort ȋn mod critic şi activ pentru a se apropia din ce ȋn ce mai mult de adevar (p. 33, trad. aut.).”
O altă funcție deosebit de importantă a ghidului este aceea de a observa cu atenție atât evoluția în plan academic a fiecărui copil în parte, în fiecare domeniu în parte, cât și dezvoltarea socio-afectivă care are loc în comunitatea căreia îi aparțin. Comunitatea de copii, prin felul în care acesta funcționează, este una din resursele centrale ale educației Montessori. A crea o comunitate activă, caldă, incluzivă și stimulantă pentru fiecare copil în parte este una din principalele griji ale fiecărui ghid Montessori.
În educația Montessori există un singur profesor (ghid) și un singur asistent al acestuia care au în grijă o clasă de aproximativ 30 de copii. Se consideră că o comunitate mare, diversă, este necesară pentru o dezvoltarea optimă a fiecărui copil în parte. Numărul mic de adulți în clasă este considerat o resursă în sine, fiind strans conectată cu avantajele aduse de învățarea copilului de către un alt copil, doar puțin mai avansat decât el și, în general, de învățarea prin cooperare. Literatura Montessori este plină de exemple în care întârzierea ghidului de a ajunge la copilul care îl solicitase s-a soldat cu beneficii importante, cum ar fi ajutorul altui copil, al comunității sau, în multe din cazuri, prin descoperirea unor soluții foarte intesante pe cont propriu, prin ieșirea din blocaj fără nici un ajutor.
Un alt aspect foarte important este faptul că, într-o clasă Montessori clasică, copiii au două sesiuni de lucru pe zi la nivel școlar, fiecare având, la modul ideal, trei ore și, după exigențele AMI, nu mai puțin de 5 ore pe zi în total. În timpul sesiunilor de lucru, copiii pot alege ce anume vor lucra, în ce ordine și pentru cât timp. Ei își pot lua pauze atunci când simt nevoia și pot interacționa cu alți copii ori de câte ori doresc, cu condiția să nu îi întrerupă fluxul muncii celorlalți. Munca lor poate fi întreruptă, uneori, de ghid, care le va oferi câte o prezentare în grupuri mici. După prezentare, se pot întoarce la munca întreruptă de acesta. Este însă responsabilitatea copiilor să se asigure, imediat după prezentare sau, oricum, la puțin timp după aceasta, că au înteles și pot lucra pe cont propriu, așa cum profesorul le-a arătat, până ce ajung să stăpânească metoda sau să înțeleagă conceptul respectiv. Numai pentru o parte dintre prezentări este necesar să solicităm copiilor să lucreze cu materialul respectiv. Este însă responsabilitatea profesorului, în cazul acestor tipuri de prezentări, să le incite cât mai mult interesul și să îi inspire să cerceteze mai departe, să se informeze mai mult despre subiectul abordat de profesor în prezentare sau să îi facă să devină interesați de cât mai multe din subiectele prezentate la școală.
Învățătoare Montessori, diplomă AMI 6-12 ani
