Treburile mi-au purtat pașii pe la școală în preajma orei prânzului într-una din zile, exact atunci când elevii clasei Andromeda își încetau activitățile de dimineață și se pregăteau pentru masă. Am fost invitată și eu să stau cu ei și am acceptat curioasă – știam că metoda Montessori cultivă independența copiilor și că ora de masă este un prilej extrem de potrivit pentru a exersa dobândirea unor abilități de viață practică, însă, concret, oare cum se desfășoară masa de prânz într-o școală Montessori?
Mai întîi se așează în cerc în jurul învățătoarei și, în funcție de câți elevi sunt prezenți în acea zi, aceasta le spune de câte mese este nevoie. Mesele sunt cele din clasă, de șase locuri fiecare, unul dintre ele rezervat de obicei unui adult (învățătoare, asistente, musafiri ca mine :D…) pentru că adulții nu stau separat, nu mănâncă în alt loc, la o altă masă sau la o altă oră – este un timp pe care întreaga comunitate îl petrece împreună. Ora de masă este și o oportunitate perfectă de învățare, deoarece în mediul Montessori cadrele didactice sunt un model de comportament dezirabil și, în plus, o nouă ocazie de a discuta și răspunde la întrebările copiilor, de a presăra noi ”semințe de cunoaștere”.
Elevii responsabili cu punerea mesei (sarcinile de gestionare a clasei sunt stabilite prin rotație și afișate într-un tabel pe perete) se precipită încântați să pună fețele de masă. Și chiar se precipită, nu este o figură de stil – în rândul celor care aranjează mesele are loc o mică busculadă entuziastă în care fiecare își marchează masa la care râvnește (este și masa la care va sta) punând repede bucata de material pe ea. Învățare socială în plină acțiune :D: cei care ținteau aceeași masă își argumentează dreptul apelând la regulile clar stabilite și pe care și le-au însușit extrem de bine, rezolvând conflictul între ei, fără intervenția unui adult.
Restul elevilor sunt invitați să își aleagă o carte și să se alăture cercului de lectură format în jurul învățătoarei, o zonă din care se aud multe foșnete, șușoteli și invitații la păstrarea liniștii. Pe lângă ei trec rapid și eficient, într-un sistem bine însușit de fiecare, elevii care cară farfuriile (mari, albe, din sticlă) și tacâmurile. Când mesele sunt pregătite urmează partea care mie mi s-a părut poate cea mai interesantă. Pentru fiecare masă există un set de cartonașe, câte unul pentru fiecare loc, pe care scrie te invit la masa numărul… (și este trecut numărul mesei). Corina, învățătoarea în clasa căreia am fost, folosește aceste invitații în două moduri, alternându-le:
- în unele zile fiecare elev responsabil cu punerea mesei primește cartonașele pentru masa aranjată, păstrează un cartonaș pentru el și pe restul le dă mai departe unei persoane pe care își dorește să o invite să stea împreună. Persoana respectivă păstrează și ea un cartonaș și le dă pe cele rămase cui își dorește să îi fie alături la masă și tot așa, din persoană în persoană, până când toate cartonașele/ locurile la masă sunt ocupate
- în alte zile Corina amestecă toate cartonașele și apoi le aranjează cu fața în jos, invitând pe rând fiecare copil să tragă unul la întâmplare – astfel se asigură că elevii au ocazia de a petrece timp cu colegi cu care poate nu interacționează la fel de mult
Mâncarea este adusă până la intrarea în clasă (în zona de bucătărie) în castroane mari, câte unul pentru fiecare masă, iar elevul responsabil este cel care îl aduce (tot el va duce castronul înapoi) și copiii se servesc cu cantitatea dorită. Fiecare școlar este responsabil cu strângerea propriei vesele – aruncă resturile alimentare într-un gunoi special amenajat și pune vesela într- o ladă de depozitare specială, care va fi transportată ulterior la bucătăria școlii. Elevul responsabil este cel care strânge fața de masă, urmând ca în clasă să se facă apoi curat și să se aerisească pentru activitățile de după amiază (copiii ies în curte în acest interval).
Fiind și eu la una dintre mese, am putut observa cum interacționează copiii, cum se servesc chiar și de mai multe ori dacă le este foame ori le-a plăcut un fel anume, ba chiar chiar cum își oferă castroanele de la o masă la alta în cazul în care un copil mai dorește însă la masa lui castronul s-a golit, cum comentează cu toții și se iscă o discuție întreagă despre cine mănâncă sau nu pește și beneficiile acestuia (nici mie nu îmi reușea la fel de bine discursul acesta motivațional :D) când unul dintre copii a declarat că el nu mânăncă decât garnitura de la felul doi (evitând astfel peștele, desigur), cum elevul responsabil întreabă amabil dacă mai vrea cineva înainte de a lua castronul… și tot felul de astfel de situații.
Știam că Maria Montessori a pus mare accent pe ora mesei, considerând-o o oportunitate extrem de valoroasă de învățare. Încă de la început metoda încurajează copilul să mănânce la mobilier pe dimensiunile sale, învățând să se hrănească singur și având libertatea de a alege, folosind veselă fragilă care îi va permite să descopere cum să manevreze cu atenție aceste obiecte fără a le distruge (”controlului erorii”) și exersând comportamentul social. Știam și că mediul Montessori este construit pentru copii și devine al lor prin grija pe care o au pentru el, fiind implicați în activități ca punerea mesei, îngrijirea plantelor, ștergerea prafului etc. însă a fost fascinant să văd toate aceste elemente în acțiune, să îi văd cum interacționează la nivel de comunitate într-o situație de viață. La Școala Monterra prânzul este mai mult decât o necesitate, o masă luată pe fugă în sistem tip cantină, cu accent pe grabă și necesitatea de a se hrăni… devine un prilej de a se bucura de compania celorlalți într-o atmosferă relaxată și este o încântare să îi vezi cum se invită unii pe alții, urmăresc ce fac ceilalți, discută liber, cer și își oferă lucruri (pâine, apă) și își petrec acest timp împreună.
Alina F.
