La sfârșitul anilor ‘60, Walter Mischel (profesor la Universitatea Stanford) a realizat un experiment ce a devenit ulterior celebru, un ”clasic” citat și discutat în numeroase tratate de psihologie și sociologie: ”The Marshmallow Test” (testul bezelei).
Mischel a folosit ca subiecți copii între 3 și 5 ani. Fiecare în parte a fost așezat la masă într-o cameră cu un perete-oglindă (prin care se poate observa copilul din exterior), având în față o farfurie cu o bezea într-o parte și două în cealaltă. Alături de copil se afla și un clopoțel. La întrebarea ”Dacă ai avea de ales, ce ai dori: o bezea sau două?”, răspunsul invariabil a fost ”două” :D… În acest moment, cercetătorul făcea o ofertă fiecărui copil: adultul urma să părăsească sala și dacă cel mic aștepta pănă la revenirea sa, urma să primească cele două bezele. Putea însă oricând opta pentru rechemarea cercetătorului, sunând din clopoțel, caz în care ar fi primit o singură bezea.
Testul răbdării. 15 minute de așteptare.
Camerele de filmat au surprins cele mai simpatice și diverse reacții, de la copii care au sărit să mănânce bezeaua de îndată ce au rămas singuri, la cei care i-au întors spatele desertului, și-au pus mîinile sub ei, au început să cânte… încercând să reziste tentației (de când a fost publicat, experimentul a fost reluat de numeroase ori de echipe din întreaga lume iar internetul este plin de imortalizări ale acestor momente delicioase).
Testul își propunea să verifice puterea de autocontrol a copiilor, abilitatea lor de a își controla impulsurile și modul în care o fac. Concluzia a fost extrem de interesantă: cei care au rezistat cel mai mult nu au fost cei care s-au focusat pe recompensă (cele două bezele aflate pe masă), ci cei care au reușit să își distragă atenția de la tentația din fața lor. Mai precis, gândurile despre recompensă NU au lungit perioada de așteptare, dimpotrivă, au scurtat-o. În schimb, distragerea atenției de la recompensă (direct sau indirect) a dus la o perioadă de așteptare mult mai lungă.
Ceea ce a transformat cu adevărat studiul într-o teorie celebră astăzi a fost o corelație descoperită câțiva ani mai târziu. Cum copiii care au participat la studiu erau colegi ai fiului său, Mischel a început să observe o legătură între rezultatele academice ale copiilor și modul în care au reacționat la test, astfel încât a continuat cercetarea. A aflat astfel că cei care au puterea de a aștepta recompensa finală (controlându-și impulsurile) vor avea cel mai probabil rezultate academice bune, studii superioare, o mai mare rezistență la stres, capacitatea de a își duce la bun sfârșit proiectele propuse depășind cu mai puține frustrări obstacolele inerente, o mai mare încredere în forțele proprii, mai mici riscuri de implicare în probleme cu drogurile, mai bune abilități sociale… în general, rezultate mai bune în toate capitolele vieţii. Copiii care au putut întârzia recompensa, deveniți adulți, și-au folosit puterea de autocontrol pentru a analiza în detaliu și planifica deciziile, cu responsabilitate. A descoperit că există o legătură directă între capacitatea de a îți controla impulsurile și succesul în viaţă.
Acest lucru nu înseamnă însă că testul poate prezice viitorul unui copil. În fapt, el nu se poate referi deloc la destinul unui copil individual, cercetarea analizează datele statistic și datele arată că, în medie, cu cât copilul are mai mult autocontrol, șansele lui pentru o viață împlinită cresc. Aceasta nu exclude posibilitatea ca o persoană cu abilitate redusă de a se autocontrola să aibă o viață împlinită, deoarece sunt și o serie de alte variabile implicate și predicția se face la nivelul populației, nu la nivel de individ. Ceea ce este esențial de reținut este importanța autocontrolului pentru o viață împlinită. Aceasta este prima dintre cele șapte abilități esențiale pentru viață: ”concentrare şi control” sau capacitatea unei persoane de a aștepta pentru a obține ceea ce își dorește.
Întrebarea care a apărut în urma acestuit test a fost: dacă autocontrolul este atât de important, oare este o trăsătură înnăscută sau îl putem dobâdi prin exercițiu, putem ”învăța” să ne controlăm impulsurile? Mischel a descoperit că atunci când copiii primeau sfaturi suplimentare despre cum să ”reziste tentației” (”te poți gândi la cea amuzant sau poți fredona un cântecel”), învățau să își controleze atenția și gândurile pentru a amâna recompensa, dezvoltându-si astfel autocontrolul. Un studiu ulterior (realizat la Universitatea din Rochester) a dus lucrurile mai departe și a complicat puțin situația, împărțind copiii în două grupuri și oferindu-le experiențe diferite înainte de test. Copiiilor din primul grup li s-au promis lucruri pe care ulterior nu le-au primit, în timp ce al doilea grup a avut parte de toate promisiunile făcute. Acțiunea a avut un efect direct asupra rezultatului testului propriu-zis: la cel de-al doilea grup rata medie de așteptare a fost de patru ori mai mare decât cea a primului grup (majoritatea copiiilor față de care promisiunile nu au fost ținute nu au avut încredere că vor primi două bezele și nu au așteptat).
De asemenea, o scanare IRM a creierelor copiilor implicați în studiu (aproximativ 40 de ani mai târziu) a arătat că între cei care au mâncat o bezea sau două există diferențe importante în cortexul prefrontal (zona creierului implicată în procesele cognitive complexe, luarea deciziilor, medierea comportamentului social) și în nucleul accumbens (considerat centrul “sistemului motivațional”).
Astfel se definesc cele două informații de bază ale acestui test, cele care l-au transformat într-un reper în domeniu: autocontrolul (capacitatea de a îți controla impulsurile) este o abilitate esențială pentru o viață împlinită și este o abilitate care se poate îmbunătăți prin exercițiu.
Alina F.
