În cazul mișcării, aspectul fizic al acesteia se referă la dezvoltarea sistemului nervos dar și întărirea mușchilor și a oaselor. Aspectul ei psihologic înseamnă înțelegerea faptului că activitatea motorie a copilului îi poate susține în relația cu el însuși și mediul în care trăiește. Conexiunea mișcare – acumulare de cunoștințe influențează major caracterul, personalitatea viitorului adult, scopul final fiind ca acesta să fie echilibrat și în armonie cu mediul în care trăiește.
Practic, libertatea de mișcare presupune următoarea secvență și implică existența unui scop precis:
1. Copilul primește un stimul (vizual sau auditiv) din mediul înconjurător
2. Interesul lui este stârnit și apare dorința de a se îndrepta către sursa acestuia
3. Intervine activitatea musculară, mișcarea către stimul
4. În urma interacțiunii cu obiectul care a generat stimului o serie de informații sunt trimise către creier
5. Noile date sunt procesate (dacă nu există interferențe în activitatea copilului) și devin ”cunoaștere” – toate aceste informații sunt stocate pentru a fi refolosite oricând este nevoie
Copilul acumulează astfel informații importante despre el însuși și abilitățile sale:
1. Încrederea în forțele proprii
Copilul care are libertate de mișcare își poate satisface nevoile interioare, urmărind propriul interes. Experiența repetată a secvenței: (interesul stârnit de un obiect – abilitatea de a se îndrepta spre el și de a îl explora folosindu-și mâinile și gura) aduce cu sine mesajul încurajator că atunci când își dorește ceva poate acționa pentru a obține acel lucru. Astfel se dezvoltă un individ stabil din punct de vedere emoțional, capabil să abordeze cu succes diferitele probleme ale vieții.
2. Siguranța de sine
Experiența dată de munca activă în mediul înconjurător, în care se mișcă liber, îi oferă copilului sentimentul că se poate baza pe propriile resurse, senzația de putere personală în rezolvarea problemelor – sentiment care este interiorizat pentru întreaga viață. Pe măsură ce scopul se modifică (de la a ajunge la un obiect interesant la rezolvarea unor teme de școală ș.a.m.d.) situația psihologică rămâne aceeași – ceva te atrage, simți nevoia să acționezi pentru a satisface acel interes și ai siguranța faptului că vei reuși. Această siguranță este cea care îi determină să reîncerce chiar și când un lucru nu iese din prima, deoarece a experimentat succesul cu alte ocazii.
3. Sentimentul de independență și autonomie
Copilul înțelege că se poate gestiona singur. Lipsa necesității de a apela la ajutor din exterior îi oferă mesajul încurajator ”pot să fac”.
4. Stima de sine
Participarea la viața de zi cu zi îl face să se simtă apreciat, capabil. Copilul devine astfel nu doar utilizator al lumii în care trăiește, dar și producător. Experiența simplă a interacțiunii cu mediul înconjurător și observarea faptului că poate produce un efect asupra acestuia, o reacție, îi dă sentimentul propriei valorii – lui ”pot să fac” i se adaugă ”sunt capabil, sunt valoros”.
5. Valoarea socială
Atunci când copilul dorește să participe activ la viața de familie iar adultul nu îi acceptă oferta ci, dimpotrivă, îl încurajează să nu se miște și să nu atingă nimic, el va ajunge la concluzia logică că mișcarea sa nu este bună (din motiv ce nu este acceptată) și că nimic din ceea ce face nu este bine. Când adultul nu recunoaște dorința copilului de a munci, considerând că ajutorul lui nu este necesar, copilul deduce că nu este util în mediul din care face parte și astfel nu i se acordă valoare socială.
Rezultatul? Unii copiii sunt ușor descurajați și renunță la orice efort de a face ceva alături de adulți, rezumându-se la a se juca, în timp ce alții se opun cu îndârjire, încercând constant să depășească barierele impuse. În cazul acestora din urmă lecția este că pentru a obține ceva este nevoie să lupte, când în fapt este vorba de colaborare. Din înțelegerea greșită a ideii că o acțiune este posibilă doar prin violență derivă diverse tipuri de comportament agresiv. De altfel cuvântul ”agresivitate” derivă din verbul latin ”agredi” ce înseamnă ”a se îndrepta către”, aceasta fiind mișcarea pe care orice ființă vie are nevoie să o facă pentru a intra în relație cu mediul înconjurător. Diferența majoră dintre un gest delicat, plin de blândețe și unul agresiv constă în efortul muscular depus. Atunci când un copil învață că pentru a reuși o acțiune este nevoie ca mișcarea să fie efectuată cu forță, el va distruge lucruri. Nevoia interioară este aceeași însă masa musculară nu este controlată și rezultatul este un dezastru la nivel social și personal: mediul răspunde într-un mod violent și reprimant și totul devine un cerc vicios, deoarece copilul va replica la rândul său cu mișcări și mai puternice.
Acțivitățile de tipul celor din aria curriculară de viață practică răspund dorinței adulților de a îi ști pe copii atrași într-o activitate care îi interesează și departe de pericole dar și necesității copiilor de a lucra cu mâinile pentru a își îmbunătății cooronarea mână-ochi, de a își dezvolta caracterul și personalitatea, stima de sine, încrederea în forțele proprii. Mesajul important absorbit de creierul lor este ”pot, sunt capabil, sunt valoros, cei din jurul meu au nevoie de mine, munca mea este importantă și cu ajutorul ei pot transforma mediul înconjurător/ lumea”.
Alina F.
–––––––––
Sursă: ”Understanding the Human Being – The Importance of the First Three Years of Life” – Silvana Quattrocchi Montanaro
