Metoda de învățare folosită în școlile tradiționale situează cadrul didactic în rolul dominant, el fiind cel care oferă informațiile (”lecția”) elevilor, care o primesc în mod pasiv, obligația lor fiind aceea de a asculta și de a rezolva ulterior exercițiile impuse de profesor. Este o abordare centrată pe profesor iar schimbul este unidirecțional (elevii primesc informațiile predate de profesor), accentul căzând pe o învățare pasivă, bazată pe memorie/ amintire. Ea nu coincide întotdeauna cu interesul școlarilor și adesea ei se plictisesc sau sunt atrași în ceea ce consideră ca fiind activități mai atractive (vorbesc între ei, desenează etc.) iar din acest motiv mare parte din timpul unei ore de clasă este irosit cu observațiile profesorilor și încercările acestora de a îi atrage pe școlari în contextul lecției, de a crea conexiunea cu ei (transmiterea de informații este imposibilă fără a avea parte de atenția elevilor). De asemenea, mulți elevi au dificultăți în a înțelege conceptele predate (de exemplu noțiunile abstracte din matematică), nereușind să le deslușească pe cont propriu și în cele din urmă preluându-le doar în mecanic.
Spre deosebire de această metodă, teoria învățării în context accentuează interesul elevului și experiența acestuia, considerând că învățarea este mai valoroasă când se desfășoară într-un context relevant pentru școlar, într-un mod care ține cont de personalitatea lui și de lucrurile la care se raportează (memorie, experiențe de viață, tip de răspuns etc.), stârnindu-i interesul. Învățarea în context se concentrează în primul rând asupra împlinirii nevoilor copilului și nu asupra unui set de cunoștințe, așa cum o face metoda tradițională. Astfel accentul cade nu pe cadrul didactic ci pe elev, lecția pleacă de la experiențele acestuia din urmă și actul învățării devine mai degrabă individual (nu se oferă informații standardizate). El devine căutător activ în procesul învățării, nu mai este doar receptor, nu se bazează pe profesor să îi umple mintea cu informații în timp ce participă pasiv la ora de curs, ci folosește posibilitățile de învățare care îi sunt oferite, având astfel responsabilitatea pentru propriile progrese în educație. Rolul profesorului devine cel de a ghida, colaborând cu elevii în planificarea și gestionarea propriului proces de învățare – cadrele didactice sunt încurajate să creeze medii de învățare care să încorporeze diferite tipuri de experiențe și în cadrul cărora elevii să poată face conexiuni între ideile abstracte și aplicarea lor în concret, conceptele fiind internalizate prin intermediul propriilor descoperiri.
Învățarea în context este mai eficace, oferă o pregătire mai bună pentru exercitarea unei profesii în viitor, sprijinind și integrarea abilităților cheie necesare în viață, ca și abilitățile necesare învățării (pe tot parcursul vieții), oferind o motivație mai puternică. În învățarea în context instruirea este centrată pe elev, schimbul de informații se produce în ambele direcții (elevii pun întrebări și găsesc soluții), învățarea fiind activă și accentul căzând pe înțelegerea și aplicarea noilor informații. Școlarul are o autonomie și un control mai mare în ceea ce privește alegerea subiectului, a metodei de învățare și a ritmului de studiu, acumulând cunoștințe dar dezvoltându-și și abilitățile necesare în viitor. Învățând în moduri care i se potrivesc și răspund propriului interes, copilul este motivat, se implică, dorește să facă mai mult. Lucrând în grupuri sau individual, căutând în mod activ soluții, i se dezvoltă abilitățile sociale (munca în echipă, interacțiunea cu ceilalți), gândirea critică, capacitatea de a face conexiuni…
De altfel cercetările subiniază faptul că mintea umană caută în mod natural înțelesul, contextul, apelând la conexiuni și relații, legând noile informații cu experiențele trăite sau cunoștințe deja însușite. Elevii învață cel mai bine când funcționează într-un context relevant pentru ei, iar atenția și implicarea lor la clasă cresc atunci când și se explică de ce învață acele lucruri și cum le vor fi de folos ulterior, care este legătura cu lumea reală. În plus, amintirea este strâns legată de context iar învățarea în context înseamnă că atunci când, mai târziu, elevul se va confrunta cu o situație similară în timpul muncii, își va aminti cu mult mai mare ușurință informațiile necesare gestionării acesteia.
Pe scurt, învățarea în context se bazează pe următoarele caracteristici:
- accentul cade pe rezolvarea de probleme
- recunoaşterea faptului că procesul de predare în sensul tradiţional al cuvântului nu este decât unul dintre instrumentele care pot fi utilizate pentru a-i ajuta pe elevi să înveţe
- implicarea elevilor în administrarea propriului proces de învățare, transformarea lor în co-evaluatori ai propriei activități, alături de cadrul didactic
- lecțiile pornesc de la experienţele elevilor şi cuprind întrebări sau activităţi care să îi implice
- încurajarea învățării în grup, de la ceilalți elevi, a colaborării
Prin implementarea acestui timp de învățare scopul educației devine cel de a face fiecare elev să învețe prin mijloacele care i se potrivesc cel mai bine, ca manipulator activ de cunoștințe, realizându-și propriul potențial ca individ și membru al societății.
Alina F.
