Miercuri dimineata am plecat cu mic, cu mare de la gradinita. Copiii au fost punctuali, parintii au respectat „instructiunile de despartire” si am pornit in prima noastra mare calatorie. Drumul a fost usor, parca nici prea lung, iar nerabdarea de a vedea Vulcanii Noroiosi era mare, mare. Am intarziat foarte putin cu plecarea, insa suntem foarte impresionati de timpul record in care mama Mayei a reusit sa-i faca bagajele.
In microbuz toate bune si frumoase. Fiecare stia ca are in bagajul de mana sandwich-uri pregatite cu mare drag de mama. Eu imi imaginam ca ne vom opri intr-o poienita frumoasa sa le mancam, pe ei insa, o foame cumplita i-a apucat imediat la iesirea din Bucuresti, asa ca, bunatate de sandwich-uri au fost date gata in microbuz.
Prima oprire a fost la o statie de alimentare cu benzina pentru cateva nevoi, dupa care am pornit spre primul nostru obiectiv- Vulcanii Noroiosi.
Ne-a intampinat un nene cu barba, care ne-a povestit cateva lucruri despre vulcani. Peisajul era impresionant. Craterele pareau niste cazane in care clocotea o pasta cenusie. Desi se numesc „vulcani noroiosi”, termenul de vulcani este impropriu, dar a intrat in uz si s-a transmis in acest fel. Ei nu au vatra a vulcanului si nici eruptii de lava sau alt material incandescent.
„Magda, suntem pe Luna?” m-a intrebat unul dintre ei, amintindu-si de discutiile noastre de la gradinita, in stradania de a le face o imagine despre intinerar. „Nu, nu suntem pe Luna, doar din cand in cand cu capul in nori”, le-am raspuns eu.
Am alergat de la un vulcan la altul si am sarit prin santurile brazdate de „lava”. Copiii priveau curiosi cum bolborosesc.
Am ajuns apoi la „Scoala Florilor”. Gazdele ne-au asteptat cu masa calda iar copiii au avut o mare pofta de mancare. Despre bagaje sa va povestesc? Bagajele nu mai trebuiau deloc, doar mancare si somn, asa ca impartirea pe camere s-a facut imediat dupa masa de pranz si am adormit bustean pana la 17.
La trezire, fiecare s-a intrebat unde-i valiza, unde-i ghiozdanelul mic, unde-i gentuta, ca parca le-ar fi trebuit una alta din ele. Doreau sa coboare sa le ia din microbuz si s-au amuzat sa le vada pe hol. Arpi s-a gandit ca or fi urcat singure ; el nu stia decat ca geanta lui e „vorbitoare”, nu si „mergatoare”.
A urmat marea imparteala: „David, care e geanta ta?” am intrebat, cu toate ca era etichetata. Raspunsul a venit promt: „Eu nu tin minte decat atunci cand mi le arata mami, dar stiu sa citesc eticheta.” Andrei mi-a fost de mare ajutor, nu stiu cum si nici de unde, el stia fiecare bajgaj aproape al cui este.
Am pornit apoi sa exploram imprejurimile si sa facem cunostinta cu gazdele noastre. Mare mi-a fost mirarea ca, desi drumul pana la camere nu era in linie dreapta, copiii il parcurgeau de parca l-ar fi stiut de-o viata. Ne-am jucat, am vizitat locurile in care urma sa lucram, am alergat si am facut planuri pentru petrecerea in pijama. Copiii au primit ecusoane cu numele lor scrise pe ele, unii dintre ei au reusit sa le pastreze pana la finalul taberei.
Pana la cina am organizat cateva jocuri in spatiul de joaca din fata hotelului.
Am mancat, i-am povestit gazdei multe lucruri despre noi, am mai alergat putin si dintr-o data am vazut cum peste noi se aprind stelute, semn ca era timpul pentru petrecerea in pijama. Am citit o poveste cu ajutorul lor, am ras copios interpretand personaje si ne straduiam sa nu ne dam batuti de somnul care se asternea vazand cu ochii peste noi. Fiecare a rezistat pana la finalul petrecerii, ba mai mult de-atat, s-au aratat nedumeriti putin de faptul ca nu facem si baie in piscina, ca asa stiau ei ca se face la o petrecere in pijama.
Momentul de somnic a fost neasteptat de frumos. Isi dadeau imbratisari unul altuia de noapte buna, isi urau vise placute, era o placere sa-i privesti. Surprinzator pentru noi a fost ca nu am avut de gestionat lacrimi de dor.
A doua zi, dupa micul dejun, am pornit spre herghelia de la Cislau. Imediat ce am coborat din microbuz, copiii au inceput sa adulmece mirosul locului: fan proaspat cosit, romanite si albastrele. Statura cailor prezentati era impresionanta.
Cine s-ar fi gandit ca poti fi invadat de furnici daca le deranjezi musuroiul? Ilinca cu siguranta nu J. Tot alergand prin iarba, a poposit in casa furnicilor cu piciorusele. Si sa vezi tipete… Intr-o clipa trei doamne, toate trei, o scuturau pe Ilinca de punctele negre care alergau descumpanite prin sandale.
Ce am retinut din cele povestite de ghidul nostru?
Aici se cresc doua rase de cai: Pur Sange Englez si Gidranul. Pur Sângele Englez este principala rasã de cai specializatã pentru cursele de galop, exemplarele deosebite fiind folosite cu succes si în concursuri hipice de sãrituri peste obstacole precum si la mitingurile hipice internationale.
Gidranul este o rasã de tractiune usoarã si de cãlãrie. S-a creat prin încrucisarea unor exemplare din rasa Pur Sânge Arab si Pur Sânge Englez, fiind un cal de sânge arabo – englez destinat / adaptat conditiilor de deal si podis.
Pe la ora pranzului, dupa o masa buna, buna si o odihna pe masura, am inceput lucrul la Scoala de Flori. Doamna Ileana si ajutoarele ei ne-au impartit cele necesare pentru aranjamentul floral care urma daruit mamicilor. Tare as fi vrut sa fi fost acolo si sa fi vazut cu cata dragoste asezau fiecare floricica pentru mama. Si, sa vezi si sa nu crezi, afara ploua cu…soare.
Apoi a inceput ploaia de flori, iar rezultatul muncii a fost impachetat si pus la pastrare si pregatit pentru drumul de intoarcere.
Au urmat apoi multe surprize: vizita unui pirat, apoi a unei clovnite, baloane colorate, broscuta Florinel , comoara piratului, urechile de iepuras si dansuri multe. Abia am facut fata dusului si spalarii dintisorilor in seara aceea. Spre dimineata, inca dormeam dusi.
Ne-am trezit, am mancat si ne-am apucat de gradinarit.
Am primit diplome si ne-am facut planuri de intoarcere.
A fost o vacanta frumoasa care ne-a dat multe prilejuri de a ne bucura si de a experimenta. Astazi copiii au transformat vacanta intr-o amintire .
O vara frumoasa sa aveti!
